Una dintre cele mai vechi localităţi din Moldova, între Prut şi Nistru, este şi s. Măşcăuţi, care, actualmente, aparţine raionului Criuleni, sat cu oameni harnici şi buni gospodari, cu vechi obiceiuri şi tradiţii moştenite de la buneii şi străbuneii noştri.

Din punct de vedere ştiinţific istoria satului Maşcăuţi se atestă la anul 1436 - primul document care ne aminteşe pentru prima oară de această localitate. Însă pe parcursul a mai multor ani de la terminarea războiului, au fost efectuate un şir de săpături arheologice de către un şir de savanţi de renume, ca de exemplu: Smirnov G.D., Fiodorov G.B., Melicova A.J., iar mai apoi şi de Postica G.I., care au descoperit la o depărtare de aproximativ 3 кm de satul contemporan sub denumirea locală „Poiana ciucului" o aşezare veche a satului, cronologic aparţinînd sec. IV-III î.e.n. şi II-I î.e.n..
Făcînd bilanţul săpăturilor arheologice din 1947, 1950, şi 1961 s-au stabilit următoarele: „Satul Măşcăuţi este apărat de o coastă abruptă şi un val de apărare din partea de răsărit şi de sud, se întindea pe o suprafaţă de 3 ha. Prin săpăturile efectuate au fost găsite rămăşiţe de amfore greceşti, un vîrf de săgeată în trei colţuri. S-a descopeit şi o locuinţă terestră, făcută la suprafaţă, cu pereţi împletiţi din nuiele şi unşi cu lut amestecat cu pleavă , acoperită cu paie sau stuf şi o canavă de scrugere a apei pe din afară. În colţul locuinţei se afla o vatră unsă cu lut, diametrul fiind de 0,6 m. La aceste vetre locatarii preparau bucatele sau se încălzeau cînd era frig. Vasele erau pregătite din lut şi modelate cu mîna , fără întrebuinţarea roţii olarului, deoarece ea era în curs de apariţie. Din vesela întrebuinţată în viaţa de toate zilele de către băştinaşi cunoaştem: oale mari menite pentru păstrarea merindelor, oale pentru pregătirea (fiertul) bucatelor, străchini de diferite forme, căni şi cănuţe, ceşti.
După săpăturile arheologice din 1985 se observă clar pe acestă străveche aşezare omenească şase grupe materiale pe orinzotală, cultural- cronologice:

1. Getică- sec.IV-III î.e.n.
2. De tipul getic tîrziu Poeneşti- Lucaşeuca - sec.II-I î.e.n.
3. Evul mediu timpuriu- sec.X-XII e.n.
4. Evul mediu timpuriu - sec.X-XIV
5. Cultura moldavă- sec. XV-XVIII
6. E posibil şi existenţa unui strat al veacului de bronz tîrziu.

După părerea unor savanţi aşezarea omenească de la Măşcăuţi a luat naştere prin secolele IV-III î.e.n. şi populată de geţi, iar mai apoi asimilată de slavi , cu ceia ce noi nu putem fi de acord, pentru că o dată cu săpăturile bastarnilor în această regiune, după săpăturile arheologice efectuate în lunile ilie - august 1985, elementul getic local s-a păstrat într-o măsură oarecare.
Descoperiri aparţinînd primei epoci a fierului au fost făcute şi în Măşcăuţi şi în Hulboca, iar despre cea de-a doua epocă a fierului- sec.V-III î.e.n. şi sec. II-I î.e.n. au fost găsite dovezi materiale la Butuceni, Maşcăuţi, Slobozia Duşca şi Hulboaca.

În timpul de faţă o bună parte din aşezarea străveche de la Maşcăuţi aparţine băştinaşilor. Loturile persoanale ale locuitorilor s. Măşcăuţi, alcătuite majoritatea din vii, sînt îngrijite şi prelucrate permanent, cu excepţia unei părţi de pămînt pe o suprafaţă cu lungimea de 140 m. Şi lăţimea de 50 m. , la sud- răsărit de marginea aşezării, alături de malul abrupt, aici suprafaţa este pietroasă şi nu se prelucrează. Pe teritoriul acesta s-au şi petrecut săpăturile arheologice.

Legenda satului Măşcăuţi
Se spune că demult - demult pe timpurile cînd năvăleau tătarii şi turcii în ţară, era prin aceste locuri un voinic pe care îl chema Uţă Maşcu. Odată asupra aşezării de sub stîncă - iar satul s-a format din foştii oameni scăpaţi de turci din cetatea Orheiului Vechi, năvăliseră duşmanii. Viteazul Uţă, care stătea de strajă la hotare, s-a bătut cu ei, pînă şi-a pierdut toţi prietenii de arme, căci prea numeros era duşmanul. Atunci voinicul nostru a pus la cale un şiretlic. El s-a îndreptat în goana calului spre Chiclău, care pe atunci era o stîncă şi mai înaltă şi mai prăpăstioasă, cu peretele dinspre Răut abrupt şi drept în jos. Cum venea în goana mare, a sărit drept în prăpastie. După urma lui unul după altul toţi duşamnii, găsindu-şi sfărşitul în pragurile pietroase ale Răutului. Cu preţul vieţii a scăpat satul de pieire Uţă Maşcu, care de atunci şi se numeşte Măşcăuţi.

Pentru prima dată se pomeneşte documentar satul Măşcăuţşi în anul 1436. Băştinaşii vechii aşezări începînd cu primele secole ale erii noi, treptat se cobor cu traiul mai în jos , aproape de malurile rîului Răut şi se stabilesc definitiv aici, lărgindu-se satul pe parcursul veacurilor, astăzi devenind un sat mare şi bogat în evenimente istorice.